Archive for April, 2011

Prostitutie pentru terapie.

Brusc am realizat o chestie pe care ar fi trebuit sa o stiu de mult.  Unul din motivele principale pentru care viata mea sociala se rezuma doar la iesiri in oras superficiale, unde joc Macao si Minti, la bautul unei beri- minim-, pentru ca altfel nu ma simt destul de capabila sa impartasesc aspecte plictisitoare si deprimante din viata mea, si la simpla auditie a muzicii din localul respectiv, pentru ca efectiv nu am ce subiecte aborda ce nu ar demonstra caracterul meu infect, este ca ma plang foarte mult.Cred ca din cauza asta genul de muzica dintr-un local e foarte important pentru mine.

In orice caz, stiam ca indepartez lumea prin lamentarile mele repetate; pur si simplu, din lipsa de interactiune, simt nevoia sa impartasesc frustrarile mele de adolescent tulburat. E ca o diaree verbala. Nu e vorba ca astept confirmare, sau infirmare, cum probabil multi cred. Ci poate sper sa fie si altii in situatia mea sa nu ma mai simt atat de singura.

Din cauza asta nu am prieteni apropiati si din cauza asta ma implic atat de mult in relatii, fie ca imi place sau nu. Cand esti intr-o relatie, persoana de langa tine are un grad mai mare de obligatie sa te asculte cand ai probleme, datorita unui stadiu mai apropiat de intimitate. Cel putin asta am observat eu. Si profit de faptul asta pentru ca altfel as tine totul in mine si as claca.

Nu sunt absurda. Si pe mine ma enerveaza cand lumea se plange excesiv. Stiu ca multi sunt deranjati de atitudinea mea, mai ales cand le-o impun si lor intr-un mediu comun, dar am un “talent” sa analizez felul de a fi al omului. Observ fiecare critica a persoanelor din jurul meu in diverse situatii. Cand cineva spune ceva stupid, se impiedica sau iese in evidenta intr-un fel sau altul, eu ma uit la ceilalti, le aud remarcile rautacioase si stiu ca in momentul in care si eu voi pati respectivul lucru sau ceva asemanator, vor gandi la fel si despre mine. Motiv pentru care, ma critic singura. Ca ceilalti sa nu mai simta nevoia sa isi impartaseasca gandurile sau sa rada de mine. Merg pe principiul ca nu vor da in mine cand vad ca sunt la pamant. Cam stupid si copilaros, dar asa m-am obisnuit si deobicei merge, desi situatia e aceeasi. Tot ma simt penibil cand ma aflu intr-o ipostaza ce imi compromite demnitatea.

Am deviat. Diaree verbala.

Advertisements

Fa-te ca traiesti.

Femei de carieră

de Mircea Dinescu

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum

să scape de acest groaznic privilegiu.    Muncesc ca nişte tâmpite, îi mulţumesc patronului

că le dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să se afirme şi să se ţina de deadline.

Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele.

Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de

când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde.

Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal…
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de
foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”.

În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând.
Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb

şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti.

Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti  muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar

două zile pe săptămână… Ăsta e raportul minim rezonabil… Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme

imbecile de la  Hollywood , care insinuează că  o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director

executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf,  soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore

pe săptămână  (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc,

face mâncare la copii,  spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea.

Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru

rapoarte zilnic, de zbierat la  trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile.

Au senzaţia că se poate orice.

Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie.

Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă.

Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea

mâncare cu sos, maieuri cât de cât  curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată

alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a

bărbatului constrâns de hormoni. Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră,

fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia)  şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam

târziu să-ţi dai demisia.    Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă  el garsonieră in Bucureşti când termină

liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile).

Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns

la celular şi-n clipa  când te cerea ăla  de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi

te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon,  nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu

renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăieşti!

Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea

când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.
Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna…

Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate… Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa

mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a

spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa.

Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în

direct şi cineva  i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”… Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe.

Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

[No copyright infringement intended]

%d bloggers like this: