Prostitutie pentru terapie.

Brusc am realizat o chestie pe care ar fi trebuit sa o stiu de mult.  Unul din motivele principale pentru care viata mea sociala se rezuma doar la iesiri in oras superficiale, unde joc Macao si Minti, la bautul unei beri- minim-, pentru ca altfel nu ma simt destul de capabila sa impartasesc aspecte plictisitoare si deprimante din viata mea, si la simpla auditie a muzicii din localul respectiv, pentru ca efectiv nu am ce subiecte aborda ce nu ar demonstra caracterul meu infect, este ca ma plang foarte mult.Cred ca din cauza asta genul de muzica dintr-un local e foarte important pentru mine.

In orice caz, stiam ca indepartez lumea prin lamentarile mele repetate; pur si simplu, din lipsa de interactiune, simt nevoia sa impartasesc frustrarile mele de adolescent tulburat. E ca o diaree verbala. Nu e vorba ca astept confirmare, sau infirmare, cum probabil multi cred. Ci poate sper sa fie si altii in situatia mea sa nu ma mai simt atat de singura.

Din cauza asta nu am prieteni apropiati si din cauza asta ma implic atat de mult in relatii, fie ca imi place sau nu. Cand esti intr-o relatie, persoana de langa tine are un grad mai mare de obligatie sa te asculte cand ai probleme, datorita unui stadiu mai apropiat de intimitate. Cel putin asta am observat eu. Si profit de faptul asta pentru ca altfel as tine totul in mine si as claca.

Nu sunt absurda. Si pe mine ma enerveaza cand lumea se plange excesiv. Stiu ca multi sunt deranjati de atitudinea mea, mai ales cand le-o impun si lor intr-un mediu comun, dar am un “talent” sa analizez felul de a fi al omului. Observ fiecare critica a persoanelor din jurul meu in diverse situatii. Cand cineva spune ceva stupid, se impiedica sau iese in evidenta intr-un fel sau altul, eu ma uit la ceilalti, le aud remarcile rautacioase si stiu ca in momentul in care si eu voi pati respectivul lucru sau ceva asemanator, vor gandi la fel si despre mine. Motiv pentru care, ma critic singura. Ca ceilalti sa nu mai simta nevoia sa isi impartaseasca gandurile sau sa rada de mine. Merg pe principiul ca nu vor da in mine cand vad ca sunt la pamant. Cam stupid si copilaros, dar asa m-am obisnuit si deobicei merge, desi situatia e aceeasi. Tot ma simt penibil cand ma aflu intr-o ipostaza ce imi compromite demnitatea.

Am deviat. Diaree verbala.

Fa-te ca traiesti.

Femei de carieră

de Mircea Dinescu

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum

să scape de acest groaznic privilegiu.    Muncesc ca nişte tâmpite, îi mulţumesc patronului

că le dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să se afirme şi să se ţina de deadline.

Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele.

Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de

când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde.

Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal…
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de
foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”.

În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând.
Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb

şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti.

Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti  muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar

două zile pe săptămână… Ăsta e raportul minim rezonabil… Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme

imbecile de la  Hollywood , care insinuează că  o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director

executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf,  soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore

pe săptămână  (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc,

face mâncare la copii,  spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea.

Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru

rapoarte zilnic, de zbierat la  trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile.

Au senzaţia că se poate orice.

Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie.

Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă.

Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea

mâncare cu sos, maieuri cât de cât  curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată

alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a

bărbatului constrâns de hormoni. Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră,

fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia)  şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam

târziu să-ţi dai demisia.    Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă  el garsonieră in Bucureşti când termină

liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile).

Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns

la celular şi-n clipa  când te cerea ăla  de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi

te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon,  nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu

renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăieşti!

Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea

când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.
Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna…

Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate… Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa

mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a

spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa.

Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în

direct şi cineva  i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”… Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe.

Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

[No copyright infringement intended]

Things we’re all too young to know.

De ce exista acelasi punct exact in viata fiecaruia in care trebuie sa alegem ce urmeaza? Eu eram de parere ca fiecare e diferit, ca evolueaza cu pasii sai, ca afla cine e si cine vrea sa fie la momente diferite. De ce suntem obligati sa luam decizii atat de importante cand nu suntem pregatiti? Nu pricep. Pe cine si la ce ajuta?

Traim pe pilot-automat.

Toate deciziile trebuie facute atunci; daca nu, esti un parazit. Esti limitat, inadaptat. Sa presupunem ca nu alegi corect. Ca, pe parcurs, iti dai seama ca nu asta vrei, ca nu aici vrei sa fii, nu persoana asta vrei sa ajungi. Atunci ce? Lasi totul in urma si te intorci din drum ca sa mergi pe altul, fiind la fel de incert in privinta destinatiei? Stupid.

De ce o singura alegere? De ce atat de repede? De ce nu avem timp pentru noi deloc? De ce atunci cand ne luam o ora pentru noi, sau chiar o zi, trebuie sa ne simtim vinovati ca nu facem ceva productiv? De ce ceva productiv? De ce ne intrecem permanent si de ce ajungem adulti nefericiti? Degeaba.

Inca nu stiu cine sunt si ce vreau de la mine. Ma indoiesc ca am facut alegerea potrivita si n-as stii de unde sa incep din nou. Singura parte buna a mea din saptamana e cand imi inhib fluxul de prostie cu alcool si muzica, in singurul loc unde ma mai simt eu.

De ce trebuie sa stiu acum? Nu vreau sa stiu acum. Mai vreau timp. Vreau sa incerc, nu sa stiu.

I feel disappointment.

 

Ce vrei sa stii?

Sunt sigura ca ati avut ocazia sa intalniti persoane,  dornice de socializare, care sa intre in vorba cu voi pentru ca ati avut ghinionul sa fiti cea mai apropiata tinta. Cat de iritanta poate fi o persoana care apare din senin,  se aseaza langa tine si incepe sa isi turuie povestea vietii.

” Auzi, scuze, nu te cunosc”ma gandesc eu ca ar fi o scuza destul de competenta.

.. replica fiind urmata de ” Pai, ce vrei sa stii despre mine”?

Cea mai incomoda intrebare posibila. Jur, as prefera sa vorbesc despre absolut orice altceva decat sa ma gandesc ce aspecte sociale, irelevante si triviale ar trebui sa stiu despre persoana iritanta de langa mine. Ok, poate exagerez… e posibil ca persoana de langa mine sa nu fie iritanta,  ci sa puna intrebari de asa natura, din lipsa de conversatie.

De ar fi atat de simplu, toti am avea mii de prieteni. Ceea ce nimeni nu pare sa inteleaga e ca lucrurile care merita sa le stii despre o persoana, nu ti le poate spune ea. E un sistem imens de observatii pe care trebuie sa le faci tu, fara ca cealalta persoana sa stie. Observatii bazate pe comportamentul celuilalt, gesturile, reactiile…chiar ticurile fizice sau verbale. Nimanui nu ii pasa de culoarea preferata sau de unde ii place cuiva sa manance. Sau poate ii pasa, dar intr-un anumit context…in orice caz… niste informatii la mana oricui, limitate, superficiale, pe care le afla oricine cu un cont de Facebook.

Filmul preferat, genuri de muzica, baruri frecventate, ziua de nastere, unde te-ai nascut….daca stiu chestiile astea despre X, nu inseamna ca il cunosc… e posibil nici sa nu fi vorbit cu X vreodata si tot pot sa stiu in ce an a absolvit liceul. Banal. Ma simt ieftina.

Esti prieten cu toti si, de fapt, cu nimeni.

Where no one knows my name.

Cause all of it is wrong.

Eet.

“It’s like forgetting the words to your favourite song.”

Mereu m-a fascinat versul asta. Are accente filozofice profunde. Ar fi banal sa se refere doar la o melodie favorita care se schimba de la saptamana la saptamana. Nu. Se refera la intregul nostru univers existential. Se refera la schimbare. La izbucnirea brusca si brutala a unui eveniment de importanta majora in fluxul existentei noastre. Nimic nu mai pare cunoscut si te simti in plus. In plus in orice situatie. In plus fata de propria persoana. Incepi sa pierzi continutul propriilor ganduri si sa le simti ca fiind ale altcuiva. Nu te mai recunosti.  Esti afon, dislexic si daltonist. Nimic nu mai suna cunoscut, nimic nu mai pare familiar, si te pierzi haotic printr-o mare de straini care arata la fel. Care merg la fel, vorbesc la fel, se uita la fel. Care gandesc la fel.

Ma uimeste lipsa lor de originalitate. Toti seamana unul cu altul inafara de tine. Esti diferit si marginalizat. Sau asa te simti. Ai goluri. Goluri in stomac, in vene, in creier. Nu esti tu. Orice atingere care ti se da o simti ca pentru altcineva. Cum ar putea sa te vada cineva daca nu poti sa te vezi pe tine? E logic si totodata absurd.

Ai o senzatie de greata permanenta si simti frustrare ca n-ai ce sa vindeci. Practic, n-ai nimic.

I’ve been better.

Ma simt aruncata printre cuvintele lui Bacovia. Umblu bezmetica prin frig si derutare incercand sa gasesc un colt de oras unde sa nu ma simt atat de crispata psihic. Dramatic, stiu.

Nu tin minte ultima data cand am avut stari contradictorii atat de intense si atat de schimbatoare.  Intr-o extrema imi doresc sa fiu nesimtita si calculata, sa nu imi pese de nimeni si nimic. Mi-ar fi mai bine. Oricui i-ar fi mai bine. Cu toate astea, extrema cealalta care m-a definit atatia ani de zile si care tipa disperata inauntrul meu sa fie bagata in seama, cea naiva, sensibila si visatoare se opune vehement. Therefore, in creierul meu au loc o serie de fenomene foarte frustrante si confuze care se schimba de la o ora la alta. E chiar inaltatoare senzatia.

Inconsecventa ma doboara. Ma gandesc prea mult la lucruri nesemnificative si imi complic existenta inutil. De fapt eu imi induc starea asta prin faptul ca pun prea mult accent pe  detalii. E un ciclu intreg de sentimente si senzatii care se invart cu o viteza alarmant de mare in capul meu.

In perioadele in care am creierul in colturi si nu reusesc sa stapanesc fluxul de ganduri ce se bat cap in cap, socializarea se face mai dificil. Simt ca mi-ar fi mai simplu sa ma izolez si sa imi vad de persoana mea. Sa ma vad prin ochii mei si nu prin ochii altcuiva. Sa nu ma uit in oglinda si sa astept aprobarea altcuiva pentru a avea o parere.Sa nu simt vina cand fac ceva doar pentru mine fara sa ma gandesc la alta persoana. Mi-e greu, insa. Nu stiu sa fiu pe picioarele mele si sa nu depind de cineva. De aici si nevoia de atentie pe care o afisez in mod excesiv. Pana si propozitiile intre ele is contradictorii. As vrea sa am o fluenta mai mare in gandire care sa ma ajute sa ma compun la loc. Evident, un esec lamentabil.

Mi se pare atat de deprimanta ideea ca nu mi-am schimbat mentalitatea prapastioasa de cand am inceput sa scriu pe blog pana acum. Posturile mele se repeta in mod abuziv. Ideile is aceleasi doar raportate la alte evenimente. Plictisitor. Limitat.  Foarte trist.

 

 

Not ok.

Nu-mi pasa. Nu-mi pasa de nimic. Imi vad corpul doar ca pe ceva strict biologic fara nici un fel de sentiment bun in el. Ma simt frustrata in ultima vreme de faptul ca cei din jurul meu incearca sa para niste oameni de exceptie, care ajuta si carora le pasa de altii cand, de fapt, ani de zile n-au facut decat sa barfeasca si sa isi bata joc de persoana pe care acum vor sa o ajute. Sa fim seriosi.

Simt miros de ipocrizie in aer.Peste tot. Dezvolt o paranoia nesanatoasa de care trebuie sa scap.Am impresia ca toti se joaca cu mintea mea ca intr-un thriller psihologic. Nu ma simt multumita de nimic. Increderea mea este sub nivelul la care era, ceea ce spune multe. Ma doboara rutina si vreau sa tip. In mijlocul unui camp. Sa ma duc sa tip. Suna primitiv, stiu.

O deprimare dubioasa ma strange in stomac si simt ca trebuie sa fac ceva si nu stiu ce. Ati observat vreodata ca de fiecare data cand vorbiti cu cineva despre probleme voastre si nu au vreo solutie concreta, tot timpul spun : “Va fi bine. Ai sa vezi”? Practic, au dreptate, dar nu in sensul in care s-ar rezolva ceva, ci doar prin simplul fapt ca trebuie sa te impaci cu ideea. Si nu e corect. Nu e corect pentru ca am fost invatati sa avem asteptari, sa credem ca totul va fi cum vrem noi sa fie.

Unii se schimba brusc, altii treptat, dar, realitatea este ca devenim reci si practici, uitand de noi si impacandu-ne cu ideea ca nu va fi bine. Niciodata.  Si din momentul in care ai realizat lucrul asta, nu te mai poti intoarce.  Trebuie sa accepti situatia. Sa devii unul din cei multi. Sa devii ipocrit, pasiv, nepasator, lipsit de asteptari si dorinte.

* If I don’t expect much, I never get disappointed. Therefore, I am happy.”

Remember that things are as they are.

Not as you imagine them to be.

I’m the hero of the story.

don’tneedtobesaved.

Recomand.

« Older entries
%d bloggers like this: