“It’s like forgetting the words to your favourite song.”
Mereu m-a fascinat versul asta. Are accente filozofice profunde. Ar fi banal sa se refere doar la o melodie favorita care se schimba de la saptamana la saptamana. Nu. Se refera la intregul nostru univers existential. Se refera la schimbare. La izbucnirea brusca si brutala a unui eveniment de importanta majora in fluxul existentei noastre. Nimic nu mai pare cunoscut si te simti in plus. In plus in orice situatie. In plus fata de propria persoana. Incepi sa pierzi continutul propriilor ganduri si sa le simti ca fiind ale altcuiva. Nu te mai recunosti. Esti afon, dislexic si daltonist. Nimic nu mai suna cunoscut, nimic nu mai pare familiar, si te pierzi haotic printr-o mare de straini care arata la fel. Care merg la fel, vorbesc la fel, se uita la fel. Care gandesc la fel.
Ma uimeste lipsa lor de originalitate. Toti seamana unul cu altul inafara de tine. Esti diferit si marginalizat. Sau asa te simti. Ai goluri. Goluri in stomac, in vene, in creier. Nu esti tu. Orice atingere care ti se da o simti ca pentru altcineva. Cum ar putea sa te vada cineva daca nu poti sa te vezi pe tine? E logic si totodata absurd.
Ai o senzatie de greata permanenta si simti frustrare ca n-ai ce sa vindeci. Practic, n-ai nimic.
